”CIMITIRUL VESEL”
– LOCUL ÎN CARE MOARTEA PARE O GLUMĂ BUNĂ –
SĂPÂNȚA. MARAMUREȘ. Acolo unde ”se agață harta în cui”.
După mulți ani de așteptare, pașii și viața mă poartă în țara Maramureșului, ”țara de după deal”, tărâmul bisericilor și a porților de lemn meșteșugit sculptate. Ca orice călător care se respectă, unul din popasuri a fost la CIMITIRUL VESEL.
Ce ironie! Să-ți dorești de ani buni să ajungi să vizitezi un ”cimitir”… Însă cimitirul ortodox din Săpânța, cimitir obișnuit de parohie, nu este un simplu loc de îngropăciune. Este chiar unicat, parte a patrimoniului universal.
Cu multă emoție în suflet am grăbit mașina pentru a ajunge pe înserat să văd cu ochii mei celebrele cruci ”vesele”. Atmosfera apăsătoare de ploaie și vremea pe amurgite nu mi-au permis să fac pozele pe care mi le-am dorit. Ca să vizitezi Cimitirul Vesel îți trebuie TIMP! Timp pentru a te putea opri la fiecare cruce și a parcurge istoria vieții celui îngropat sub ea. Unele cruci sunt mai ușor de citit, altele mai dificil, curgerea timpul spălând temeinic vopseaua și afectând lemnul sculptat cu măiestrie și migală. Din cele spuse de localnici, cimitirul are aproape 800 de cruci, ridicate de cel care a creat această minune, Stan Ioan Pătraș, dar și de cei care i-au urmat.
Două lucruri mi-au atras imediat atenția: fondul albastru al crucilor și sfârșitul în cea mai mare parte tragic a celor care se odihnesc în acest cimitir. Am aflat că acea culoarea albastră se mai numește și ”ALBASTRUL DE SĂPÂNȚA”.
”Cum așa? Adică, un fel de albastru de Voroneț?!”… Se pare că da, albastrul fiind o culoare mult îndrăgită de creatorii români pentru trăirile pe care le stârnește în privitor: pace, liniște, împăcare cu sine și cu Dumnezeu…
Epitafurile de pe monumente nu sunt scrise la modul oficial sau trist, ci simplu, în rime și mereu cu învățăminte și sfaturi pentru cei care citesc. ”Aici, moartea pare o glumă bună!”. Lectura textelor de pe cruce îți stârnește râsul, dar și admirația pentru modul în care sculptorul a reușit să transforme viața întreagă a unui om în ceva aducător de bucurie sufletească… La Săpânța am întâlnit POVEȘTI DE VIAȚĂ.
Nici Stan Ioan Pătraș nu a scăpat de umorul fin și ascuțit, el cerând ca pe cruce să-i fie scris următorul epitaf:
De cu tânăr copilaș
Io am fost Stan Ion Pătraș,
Să mă ascultați oameni buni
Ce voi spune nu-s minciuni.
Câte zile am trăit
Rău la nime n-am dorit,
Dar bine cât am putut
Orișicine mi-a cerut.
Vai săracă lumea mea
Că greu am trăit în ea
De la paisprezece ani
Trebuia să câștig bani
La lucru greu de pădure
Cu țapin și cu săcure.
Tata -n război a plecat
Înapoi n-o înturnat.
Trei copii noi am rămas
În lume cu greu năcaz.
Vrut aș fi să mai trăiesc
Și planul să mi-l plinesc.
Din șaizeci și nouă țări
M-au vizitat până ieri.
Din conducători de stat
Foarte mulți m-au vizitat
Și de acum când or veni
Pe mine nu m-or găsi.
Și le doresc la toți bine
Care au fost pe la mine
Că viața o lăsai
La 69 de ai.
Crucea mea când s-a lucrat
Care eu mi-am comandat
Doi elevi ce-au învățat
Mi-au făcut lucru pe plac:
Turda Toader, Stan Vasile
Dumnezeu Sfântu să-i ție.”
”Puteau oare să lipsească SOACRELE?”
Mergând printre morminte în căutarea a noi destine povestite, mi-am adus aminte că geto-dacii aveau obiceiul de a plânge la nașterea unui copil, în așteptarea vieții grele pe care va trebui să o înfrunte, și să râdă la moartea lui, aceasta fiind o eliberare și o întâlnire cu Zalmoxe, cu divinitatea.
”Numai cineva care plânge viața și râde de moarte poate da naștere unor asemenea mărturii încremenite în lemn”. Acolo, în cimitirul de la Săpânța, am simțit că vii sau plecați la Domnul, noi toți rămânem în COMUNIUNE și că acel concept de mental colectiv în care se regăsește acumulată toată moștenirea spirituală și culturală a unui neam, nu este un doar o vorbă academică. ”Și peste mii de ani, un neam rămâne conectaț la începuturile sale”…
În vechiul sat românesc, oamenii se identificau cu meseriile sau îndeletnicirile pe care le aveau: oieri, lucrători la pădure, țărani simpli, șoferi, tâmplari, țesătoare de covoare, brutari. Tot așa sunt reprezentați și pe crucile din cimitir, mesaje pigmentate cu detalii despre cât de bun sau cât de neîndemânatec a fost acel om în meseria sa.
Deși creatorul a folosi culori tari, dificil de combinat (verde, galben, roșu, verde), acestea nu sunt stridente și nu agresează privirea vizitatorului, ci crează un ansamblu vesel ce binedispune ochiul.
Cu multe regrete în suflet, preumblarea mea prin cimitir a trebuit să se încheie datorită apariției unei ploi repezite de vară cu tunete și fulgere, rătăcită undeva luna lui septembrie. Însă amintirile frumoase nu s-au oprit aici, căci seara s-a dovedit una de suflet alături de oamenii locului, gazde primitoare, povestitori desăvârșiți și cu o ”horincă” doar cum numai ei știu să facă!
TE IUBESC MARAMUREȘUL NOSTRU DRAG!
P.S. La Săpânța se pare că totul este vesel. Odată intrat pe teritoriul localității, am fost întâmpinat de rețeaua de mobil cu un mesaj de bun venit în Ucraina… CU ADEVĂRAT AMUZANT!
Surse foto: Poze arhiva personală
http://www.historia.ro/
http://transilvania-tv.ro/